Azi e genul ăla de zi în care te uiți la vremea de-afară și-ți aduci aminte de zilele-nsorite de decembrie, în care mercurul termometrelor fierbeau în tijele de sticlă.

Băi, nenikă ce zile. Ce zi, băă..

E genul ăla de amiază în care mă duc cu gândul la ultimul event de la Tasting Room unde, nea Răzvan gătea, iar Liliac în pahare punea.

”Mai gustăm, mai bem un vin, uite-așa en chinuim!” zicea titlul seratei. Am ajuns din vecini la spartul târgului, numa’ la fix pentru a mă-ndulci.

Niște cremă de-la-crème de mango cu ceva sălățică de citrice naturale strivite de-o bezea cu densitate ridicată alăturate unui păhărel de Muscat Ottonel de 2014, nu altul decât însuși Nectarul Liliac mi se stârniră-n față.

Le-am halit, ce să fac. Am putut oare să nu mă ling pe botic și linguriță? Nu!

N-am putut nici să nu storc paharul și sticluța, ca la cum se-mbucura papila n-am rezistat tentației.

Are niște valențe Nectarul ăsta de și-acum, scriind, tot îmi lasă gura apă.

Mă gândesc cum stau ei strugurașii așezați pe pat de nuiele să se desidrateze până când vine momentul de a fi blagosloviți cu o presare manuală, o vinificare ce duce licoarea la maturarea în butoaie de stejar ca mai apoi să fie dat la sticle. Defectul sticlei? 375ml..

2014 a ieșit fix ca desertul lui Răzvan, citric, aromat, ontuos și cu o mantie lungă pe post gust. Rămâne-n cerul gurii de mesteci în delir după.

Ce să mai zic?