Ieri, plec in fuga cu mindra mica la inot. Fiindca avem program fix, 4 jumate, tre sa purcedem imediat dupa somnul de amiaz’. Cine stie si are copchii, intelege ca e o tevatura ca la plecarea in concediu. Ingalare, mitziala, etc. Undeva printre usile deschise si poarta neinchisa, cainele o sparge de la domiciliu.
Revenim linistiti si inotati dupa 4 ceasuri cand, evident, constatam lipsa patrupedului. Mare tambalau mare, urc pe scuter si o iau prin cartier. Strig, fluier, sunt latrat de toti cainii curtilor vecine, dar nimic. Intr-o incercare de ultima suta de metri ajung la marele magazin din fata cartierului si intreb bodyguard-ul daca n-a vazut vreo potaie alba, mica, “proaspat spalata”. Westie-ul nostru tocmai servise un coafor cu o zi in urma, de arata ca Andreea Marin la galele VIP.
Bodyguardul supermarketului zice ca n-a vazut, fiind in post doar de juma de ora. ” Dar pot sa-l intreb pe colegu!”
” – Alo, mah, ai vazut vreun caine alb, azi p-aici? Ceva de rasa, curat. Mic.. da, da.. a venit stapanu.. Ah, da? bine..
– Da, cica l-a vazut, dar nu stie incotro a luat-o…”
Eu cu un tremolo in glascior, zic multumesc si urc pe scuter. Incep sa caut pe marele bulevard resturi cainesti.. Nimic!
Revin in cartier si mai dau o tura, repetand procesiunea “strigat, fluierat, latrat”. Ajung acasa cu o fata cazuta si dau vestea. N-am gasit-o!
Incerc sa ma gandesc care ar trebui sa fie urmatorul pas. Poza, afise, etc.. Mama intr-o doara asa, iese in fata cashii si imi zice ca se duce pana la capatul strazii pe jos, ca sa o caute si ea. Si printr-o minune apare cu cainele. Era inchis intr-o curte, a caror propitari nu se gaseau, dar care buni samariteni fiind, salvasera ZAZA de la pierzanie. Se bucura familia, cainele isi face mea culpa, end of story! Oh, joy !!
La o ora dupa, in jur de 22, imi suna telefonul. Nush de ce raspund, ca deobicei nu prea o fac la ore asa tarzii, mai ales la numere necunoscute.
– Alo, Cosmin?
– Cine intreaba..?!
– X de la Roton, nu stiu daca ma stii… (in sinea mea:.. Roton astia suna ptr concerte la ora asta?)
– Ti-ai pierdut cumva cainele?
– Da zic, da de unde stii?
– Pai l-a gasit un prieten si vroiam sa iti dam vestea cea buna.
– Multumesc, dar cred ca..
– Hai ca ii zic sa te sune!
– Multumesc mult, spune-i.
La vreo 3 minute imi suna telefonul, again.
– Alo, Cosmin cred da?
– Da!
– Salut man, sunt X, ai pierdut vreun caine azi? Unul mic, alb?
– Da, zic, l-am si recuperat! Multumesc mult.
– Cainele tau e la mine!
– Pai nu, ii zic. Ca e la mine.
– Pai cum, e la mine!
– Man, e in casa, ma uit la el..
– Pai si atunci asta al cui e.??!
– …
Am multumit si m-am ras.
Oameni faini si saritori, ce mi-ar fi adus cainele inapoi cu orice pret. Alb si mic sa fi fost! 🙂
Le multumesc foarte mult pentru gest! Raman dator!
si eu am westie, am chiar doi, mama si fiu si…
cand era Maya mica, tot la o zi dupa ce o coafasem de expozitie, mi-o sperie un lup in parc si o rupe la fuga… am urlat printe blocuri, am cautat pe sub toate masinile, ii strigam disperat numele… in cateva minute am realizat ca daca urlu ca disperatu` cainele nu-mi va recunoaste vocea si pana la urma, mi-am dres glascioru` si am inceput sa strig pe un ton normal…ma vedeam si eu ca lipesc postere pe toti stalpii si ca ofer recompense in stanga, in drapta… am intrebat trecatorii daca au vazut vreun Cezarica alergand disperat, dar nici unul nu m-a putut ajuta… daca pana in ziua aia, toti oamenii de pe strada stiau cum arata un westie si toti imi apelau cainele cu “uite un Cezarica!!!”, in seara aia de groaza nici unul nu mai vazuse Westie in viata lui :((( Pana la urma, un pustiulica mi-a spus ca a vazut un catelus alb pe treptele unui “magazin de catei” – n.r. salonul unde o “infrumusetasem” pe Maya cu cateva ore mai devreme – si nu pot sa-ti spun cat de speriata era… si noi, cat de bucurosi am fost ca am gasit-o!!! si din seara aia, Maya si-a facut culcus in pernele noastre… :)))))
ce noroc ai avut “:)
f nostima povestea
Nu pot sa cred asa ceva. Emult prea tare.
Mi-a placut mult articolul DVS. Multumesc!