Sport și Handicap

Săptămâna aceasta în Parlamentul European a avut loc una dintre cele mai importante dezbateri cu privire la sport, sportivi și dizabilități. Am participat și eu, pentru că, undeva, acolo, cineva a hotărât că sunt un important promotor al sportului de iarnă în România. Îi/le mulțumesc.

Invitația a venit din partea europarlamentarului Mircea Diaconu prin vocea singurului reprezentant al României la competițiile internaționale de para-snowboard (snowboard practicat de persoane cu handicap) și totodată stagiar în cadrul cabinetului. Am spus ”da, cu plăcere”.

Să facem cunoștință

Sunt persoane cu handicap locomotor. Sunt persoane țintuite, rejectate de societatea noastră, privite cu greu, arătate cu degetul, ignorate și neajutorate, cumva scoase din traseu, pentru că, fie nu pot fi ajutate, nu se știe, nu se vrea, iar, de cele mai multe ori, nu sunt bani. Însă sunt persoane vii, cu cap pe umeri, persoane calde cu planuri, vise și așteptări, respectuoase și mai pline de viață ca un om întreg fizic.

În echipa paralimpică națională de iarnă sunt trei sportivi (Ionel Lungu la monoski, Mihăiță Papară la para-snowboard și Laura Văleanu la ski – prima sportivă din România care a participat la Jocurile Olimpice pentru persoanele cu handicap – Vancouver, 2010 și Soci, 2014).

La întâlnirea de mai sus s-a încercat focusarea pe următoarele lucruri:

1. sportul este foarte important în recuperarea persoanelor cu handicap. Se urmărește încurajarea și atragerea câtor mai multe persoane spre alăturarea în practicarea sportului;
2. și în România se poate.

”Se poate practica sportul de iarnă adaptat, se poate depăși handicapul, se pot schimba mentalități colective”

La masa ovală au fost așezați de o parte și de alta personalități cu un cuvânt greu de spus. Oameni implicați obiectiv, dar mai important, afectiv. Oameni care au adus în fața interlocutorilor probleme necunoscute încă de către cei mai mulți. Dar, comunicate corect, marea masă ar putea să le afle. Iar odată aflate să inspire.

“dacă poate el, pot și eu!”

Ideea organizării acestei dezbateri a fost de a prezenta câteva exemple de bune practici din câteva state membre UE (cum ar fi în NL sau DE), unde autoritățile centrale înțeleg cât de important este ca populația să practice sport, crescând nivelul stării de sănătate în rândul cetățenilor și în același timp reducând costurile medicale. Iar promovând participarea la activități sportive a persoanelor cu handicap, pe lângă beneficiile legate de sănătate, incluziune socială etc, mai avem și factorul motivațional pentru ceilalți.

spunea Mihăiță Papară.

Tratament inegal

Alt aspect discutat la întrevedere, s-a referit la tratamentul inechitabil aplicat în unele state UE persoanelor cu handicap care practică sport. În România, Italia, Spania, Belgia sau Olanda, autoritățile încă fac diferențe între sportivii cu și cei fără handicap, în ce privește recompensa rezultatelor acestora. De exemplu, în România, medalia de aur la Jocurile Olimpice este recompensată cu 35.000 de EUR, dacă este obținută de un atlet fără handicap. Medalia de aur obținută de un atlet cu handicap este de numai 35.000 de RON.

Ce are România?

• un Comitet Paralimpic Național, adică, o federație paralimpică ce este condusă de o doamnă librar (la bază) originară din Scoția ce locuiește de la începuturile anilor 90 la Cluj. Sally Wood-Lamont. (Da! Un străin este linkul dintre oamenii cu handicap și restul țării, statul);
• mai multe asociații ale persoanelor cu handicap;
• o echipă națională a persoanelor cu handicap ce este împărțită pe mai multe sporturi + o echipa națională de wintersport;
• 100.000 euro buget anual pentru 52 de sportivi profesioniști. (ping-pong, baschet, snowboard, ski, monoski, atletism, caiac, ciclism, fotbal pentru nevăyători, goalball pt nevăzători, judo pt nevăzători, popice cu 9 jaloane pt nevăzători, înot, tenis de masă, tenis de câmp în scaun cu rotile, baschet în scaun cu rotile, ski alpin (în picioare și monoski), snowboard și curling în scaun cu rotile);
• mai multe centre specializate de protezare și ortezare. Românul-sud-african ce a fost invitat să vorbească este Jaco Du Plessis, care, la Oradea sub acoperișul Theranova construiește, reconstruiește, ajută și repune oamenii pe picioare. Psihic și fizic.

Ce are nevoie România?

• bani (iar în Uniunea Europeană alocă peste 200 de milioane de euro în această zonă)
• comunicare, corelarea între instituții, ajutor și sprijin cu mai multă bunăvoință și mai puțină birocrație;
• mai mulți oameni implicați atât guvernamental cât și civil (universități, asociații nonguvernamentale);
• înțelegere și o mai bună integrare a sportului în viața de zi cu zi pentru toți. Cu sau fără o problemă fizică, sportul ne definește ca oameni;
• antrenori specializați pentru sportivii cu dizabilități. (sau poate chiar echipă de antrenori, nu cred că e absurd să gandim în termeni de preparator fizic, antrenor, psiholog, coacher, maseur când vorbim sau cerem performanță)
• o pregătire a societății care să nu stigmatizeze persoanele cu dizabitități.

Par cuvinte alese la întâmplare, pare o listă așa aruncată dintr-un document scris că trebuie, însă ascultând diferențele dintre o țară și alta, te cam uimești. De exemplu, Jaco Du Plessis spunea că nivelul protezelor în țară e rămas undeva în anii 1980, statul român decontând unei persoane ce are nevoie de o proteză, 500 Euro. O dată la patru ani. În alte țări suma se învârte în jurul a 8000.

Iar ca o persoană ce încearcă să se recupereze mental și spiritual, e nevoie de mai mult de 500 de euro.

Pentru ce se vede-n poză, adică, cupa, mecanismele (genunchi + gleznă), placă de snowboard + booți + legături ajung la aproape 10 mii de euro. Monoschiul cu care luptă Ionel a costat 6700. Iar banii au venit, ghiciți de unde. Din propriile buzunare sau investitori străini.

Finalul întâlnirii a aparținut celor 3 sportivi români. Laura, una dintre cele mai simpatice persoane, cu cei 26 de ani ai săi, cu o jovialitate debordantă, a avut un speach care a îngenuncheat și înlăcrimat audiența. Un adevărat speach motivațional, venit de la o persoană super tânără care a trecut prin momente nu grele, ci cumplite, dar care este demnă de tot respectul. Am reușit să o deposedez de speach și să-l atașez. Fotocopie.

Mulțumesc celor care m-au invitat și lăsat să cunosc mai îndeaproape niște oameni frumoși. Ce pot eu să spun spre final e că bucur că am cunoscut viitori #auskia‘eni.