Era ea. Creață, simpatică, tinerică.

La ea în oraș apare ceva concert mare, în are liber. Curioasă, piloasă și zâmbitoare, prinde loc în față. Pe scenă, artistul preferat. El cântă, ea dansează. E o emoție de o banghești în juma de milisecundă.

Ea se excită până la lacrimi, moment în care pune mâna pe telefon și sună. ”Sora Berlin”. Desigur, aude tot, că la concetu’ ăla în aer liber artistu cântă ca Alexandrina-n concerte: încet, ca să poată publicu’ să aibă o convorbire civilizată cu capătu’ celălalt. Ce dracu’?!

Artistu coboară, îi ia femeii telefonu de la ureche, și-n loc să-și facă un selfi* sau să-i închidă, nu, mă: îi cântă ăleia la telefon. Sora Berlin se excită și ea, și, la o palavră cu fetele, pune pe șpicăr și bucură audiența. Pe fereastra din spate se vede Brandenburgu. La cum se văd, Sora Berlin nu poate sta decât pe BehrenStrase, la blocurile în forma literei C. Ce mai, e, vorba aia, dată-n..

O colegă a ei răde cu toți dinții. Frumoși, albi. Ce fericire..

Bă, cine dracu-și salvează sora cu prenumele destinației? Pe bune, SORA BERLIN?