Sinaia, anul curent. Ieri.

După ce ne-am fâțâit prin Valea Soarelui, Carp, Gondola nouă, tragem sufletul la Sârbului cu ciolănel și fansulă și apoi un somnic mic la hotel.

  • hai să ieșim să ne plimbăm, zice snowboarderița.

Hai, ce naiba. Și dă-i o plimbare mică în susul și-njosul urbei. Hai prin parc. Hai prin alei.

  • auzi, zic, vrei să-ți arăt un castel?
  • cum? ce castel?
  • unu mare, de zici că-i din Frozen.
  • hai!

Și pâș păș spre aleea castelului. Pe alee lume multă. Căsuțele alea de lemn închise; vreo tăntică ce mai vindea mere-n zahăr topit și alte delicatesuri a-la-Chef. Chiar, a cumpărat careva vreodată măr de-ăla-n caramel? Jur că mi se pare măru lu’ Adam. Mânci, te-ndulcești da’ mori cu ea de gât.

Ora înserării, castelul închis. Drumul de piatră pavată schimbată pe una nouă mult mai curată alene urca spre Peleș. Noi alene la fel.

Vede fata castelu’, dă ochii peste cap și se-mbujorează.

Încercăm s-atingem vârful dar oprim la ultima tabără ca să căpătăm oxigen. Nu-l primim, că un paznic stă-n buza taberei și fumează. Ne ținem respirația, tragem poza din colț și mergem mai departe. Panta 23%, curbă 2 dreapta. 90, ușor.

O mare barieră lângă 2 chioșcuri. Unul din lemn, ca ăla care pe vremuri adăpostea un dorobanț de vijelii. Mișto, classic, zic. Clasic pă dracu, că acum ascunde un bancomat. Bancomat armat. Ferecat. Blocat, cred.

După el, al doilea chioșc aparține pazei. În fața chioșcului o mare barieră de plastic, d-aia de o vezi cam peste tot. Cu telecomandă, de stă și e deschisă la moftul celui care posedă arma. (Dacă aș fi NWRadu, aș scrie acum și ce plastic are, motorizarea,  cât consumă, cum e legat la curent, continuu sau alternativ, când a fost inventată și care e codul de culoare portocalie de pe suprafața albă..)

Dar, totuși, bariera nu închide practic tot drumul iar pe lângă ea, între capătul ei și gardul viu rămâne un loc de 1m ceea ce ne demonstrează că ar putea intra oricine. Ei, între barieră și peretele de ienupăr, gard de sârmă nu alta, e tras un lănțic de-ăla de manelist cordit, aurit, nu rotund ci turtit, pe care șade scris dibăcit: ACCESUL INTERZIS.

Mnoh, până aici. Hai să ne întoarcem.

O luăm la vale dar alegem să traversăm curtea din fața palatului, ca să ne mai hlizim la o poză, să una-să alta. Gardul viu nu ne-anunță că n-am avea voie, așa că ne-aventurăm. Căci gardul viu lipsește. Savurăm pășunea ca niște vaci bălțata românească dar fără s-o fertilizăm. Suntem totuși, vaci de oraș.

 

Ajungem în fața Peleșului, mai tragem o poză și realizăm că e frumoasă clădirea. Ce săă. Din spate auzim:

  • păi ați văzut, coane’ pe cineva trecând pe aici?
  • păi vă văd pe dumneavoastră, acum..
  • păi n-aveți domle voie pe aici. E accesul interzis.
  • păi nu scrie.
  • eeh..
  • și-n plus mai văd poteca asta bătătorită, deci e clar că p-aici e drumul. Nu?
  • eeeh, păi noi suntem de la pază si pe-aici o luăm spre casă.

Să vorbim despre potecă. De fapt nu, mai bine vă fac un desen ca să pricepeți:

Deci, nah, oi fi tresspass, dar nah, acuma să mă scuzaț’. Luat cu valul #iphoneography, știți cum e.

Mergem noi călare pe potecă cu paznicul în urma noastră și zic:

  • să mai facem și d-aici o poză..
  • haideți, domnu, că n-aveți voie. Ieșiți pe drumul principal (care era la 4,62 m) și faceți de-acolo.
  • Păi e mai bine d-aici, zic. Numa una, hei E doar o poză.
  • Domnu, sunteți cu mine și sunt și camere.
  • păi numai bine. Poză cu pază.

Ei, poftim fază..