#openyourcity!

Bistrița, anul 1995, cred. Sau 1996. Eram în liceu, anii de final. Da, i’m that old.

Evidentele șuteli de la ore se petreceau în niște locații invecinate școlii. Nici prea departe, dar nici prea apropiate. Doar că lucrurile se terminau rapid și nu satisfăcea nevoia primară de aventurieri, acești cireșari de final de clasa a XI-a care refuzau cu îndârjire orele de metodologie și electrotehnică. Le-aș refuza chiar și acum, sincer.

Prietenul, colegul de bancă, și foarte puțin mai târziu, de scenă, Bogdan, ne zice tot povestea despre barul unchiului său. Vorbea despre el ca fiind cel mai tare din zonă, județ, etc, doar că singurul lucru pe care nu-l putea împacheta prea bine era faptul că nu se afa în oraș. Era la 45 de km de Bistrița, într-o comună, Telciu.

Trec niște zile, ne tot povestește, ne întărâtă și ne lasă cu imaginația goală. Bă cât i de tare, cum e, ce muzici, ce gagici, etc. Făcându-mi socotelile, știam clar că nu prea pot să mă aventurez spre locantă decât într-una din zilele cu școală, pentru că aveam acasă un general care nu-mi prea lăsa lanțul liber. Astfel, le-am propus într-o zi colegilor de clasă, o treabă: mă, nu vreți voi să plecăm de la școală mai repede, și să vedem și noi localu’ ăla? Pe bune. Păi și cu absențele ce facem? Ne scoatem scutire. Aveam noi o rețea de scutiri semnate de o tovarășă doctor care mergea ca unsă. Rețeaua, nu tovarășa. Avea doamna Ofelia un catalog cu boli salvate pentru fiecare, pentru că nu te puteai îmbolnăvi de 2x la rând de presupusa pneumonie fără să servești spital. Și să nu bată la ochi. Eram bine dezvoltați, ce mai. Puteam aranja chiar și voturi, mă gândesc acum..

Zis și făcut, ne dăm bolnavi. Dar cu ce mergem? Mașinile personale cam lipseau și singurele 2 variante erau fie cu rata, adică celebrul autobuz cu fum negru, care făcea 3 ore până acolo, fie cu iamă-nene. Și cum liceul nostru era aflat la ieșirea din oraș, spre Moldova, hai la iamă-nene. La ocazie, adică.

Și iată-ne cu brațu’ ridicat la marginea șoselei, pe la orele amiezii (că nu ne-am aventurat totuși din timpul orelor, nu eram chiar așa cocoși) în încercarea de a găsi un om bun care să ducă 4 vlăjgani de 18 ani la 45 de km de oraș ca să viziteze un local. Lipsea doamna cu cardul din reclama Heineken.

Când mă gândesc că am fost în stare de așa ceva, m-apucă râsul. Dar parcă mă văd și azi pe un ger de decembrie, într-o mașină, înghesuit, fără bani, spre vizitarea unui loc special, de care s-a vorbit și tot vorbit. Greu tare. Cred că momentul ăla se află la fiecare în parte și e bine memorat. Se cheamă aventură. Iar eu intru-n jocul ăsta chiar și-n zilele noastre. Îmi place să descopăr și noroc că am mașină :). Iar locuri mișto dar nedescoperite încă există. Am constatat totuși că locurile bune nu sunt prea populare pe internet, ci mai degrabă sunt ținute secret de către cei care le descoperă.

Heineken asta încearcă prin campania #openyourcity. Să descopere și să dea mai departe. Te invită să continui chiar tu firul epic al celebrei reclame și să ne arăți orașul. Că dacă tot ai descoperit ceva interesant, ar fi și mai și să n-o ții doar pentru tine. Sharing it’s caring.

De exemplu, de la Maga știu că narghilea bună găsești în pasajul Villacrosse. Iar sfatul prietenesc ar fi să accesezi locația pe la prânz, când e mai lejer. Știu de la alții unde găsești o coadă de vită sau o pizza genială. E cam greu să găsești așa ceva.

Tu ce ai descoperit în ultima vreme? Ești bun să dai share locației? Pune și tu o fotografie însoțită de #openyourcity și fă-o celebră. Fotografia, da, locația va deveni de la sine. Urc-o în aplicație și înscrie-o în competiție! De ce nu, totuși?

Ideea este că putem afla astfel, prin imagini bine zugrăvite, locuri interesante din toată țara. Poate facem ulterior un top. Și bem un Heineken.

C’mon, #openyourcity. Cheers!