O zi la Prejmer

1776, mai

În mica așezare din jurul bisericii e liniște. Sătenii își duc ziua înainte cu același ritual: trezitul odată cu găinile, adăpatul animalelor, căratul grânelor în cetate, apoi culcatul devreme. Tot cu găinile.

Lotzi, prieten bun cu Feri, îl strigă de peste curte rugându-l să-i împrumute o rășchilaie.

La care Feri:

– nem adja meg, hogy fájni fog. (Nu ti-o dau, că o strici)!

Lotzico, tăt n-are ce face, își calcă inima și mere la Vasile. Îi cere același lucru:

– Vaszile, dai tu la mine rășchila?

– Da ia-o, măh! ‘I pă perete!

– Și-o dăracă?

– Și-o, măh, fii fericit! Du-te cu Dumniezo. Da’ dacă tăt meri în cetate, bagă clonțu’ la 113, și ia-le de pă perete. Fă-ți treaba.

Nu gată bine Vasile de zis, că mare hărmălaie să aude dinspre biserică, clopotul vestitor de belele începând să răsune peste mica așezare.

Vin turcii!

Întocmai ca un furnicar, mușuroiul uman se pune în mișcare. Femei cu copii în brațe, bărbați cu saci de făină pe umeri, moși și babe, găini și-o ultimă bucată de pâine, ajung cu toții înăuntru. După ultimul prejmerean intrat prin barabancă, hersa glisantă se lasă cu greu, ferecând pentru o vreme mușuroiul pe interior și reușind astfel să pună sătenii la loc sigur. Pentru moment.

Apoi, fiecare familie își reia locul bine stabilit, cunoscut din moși-strămoși, lăsat cu limbă de moarte. Unii la camerele ce adăpostesc grănele si hrana pentru necaz, alții la locurile de apărare. Mușuroiul se precipită pe interior, haosul de primă vedere fiind defapt un aranjament fix, chibzuit, cu finalitate exactă. Pe drumul străjii fiecare și-a luat locul la crenele, are armele la îndemână, iar smoala e la încins. Mai marii războiului ajung să cânte la orga-morții, un rânjet de încredere apărând de îndată. Sunt pregătiți.

În interior, din biserică gotică ridicată în cruce greacă încep să răsune rugile și orga. Preotul citește din cartea sfîntă, femeile și copii inghesuiți in băncuțe murmurând aceleași cuvinte. Fiecare furnicuță cu rolul ei.

Alții, care n-au apucat să-ajungă în biserică, o iau la pas rapid pe etaj și se adăpostesc în camerele ce îi așteptă pregătite din timp de pace, garnisite cu ce e mai bun pe la casa fiecăruia.

Cetatea fortificată Prejmer iși face treaba. Zidurile de 3 metri grosime rezistă, iar de la înălțimea de peste 10 metri a crenelurilor, smoala și armele cad greu peste invadatori.

Cetatea rezistă.

Și rezistă atât de bine încât e cea mai bine conservată cetate săsească din țară, ajunsă în catalogul verde Michelin.

Acum în mușuroi e liniște. E o pace de mormînt, căldura cu care ghidul te poftește să o apuci pe drumul străjii, reușind să-i convingă și pe cei mai în vârstă. Ai de savurat 800 de metri de zid de cetate, unde trebuie să pășești de-alungul sutelor de creneluri într-o liniște deplină. E păcat să n-o faci, din moment ce e unica în țară.

Prejmerul te așteaptă falnic. În august cu ceva mai special: cu un program muzical excelent, în fiecare weekend. Coruri pe muzică scrisă de Haydn sau Bach, acompaniate de orga bisericii, vor răsuna într-o sală cu o acustică fantastică (reverbul natural e de peste 2 secunde).

N-aș rata un obiectiv de 2 stele Michelin, un patrimoniu Unesco, un lăcaș cu mai puțin de 130 de suflete (sași) dintr-o Transilvanie de poveste. N-o face nici tu!