Nu credeam în dragoste la prima vedere, n-am crezut în oameni care se schimbă decât in anumite situații ale vieții, însă, cu toate astea, o privire te poate marca și schimba. Pentru totdeauna.

Stau rezemat de perete cu fata la geamurile inghețate. O urmă de rază de soare incălzește unul dintre geamuri și topește perdeaua de gheață, asezonată, ici colo, cu flori. Tot de gheață. Am emoții. Mă simt ciudat și oricum cred că pe langă emoția care mi se citește pe față, lesne de înțeles pentru cazul meu, mai arăt și simpatic. E un februarie normal, cu temperaturi de minus, iar eu sunt imbrăcat intr-o geacă groasă, peste care am tras un halat verzuliu-praz, subțire, ce mă face sa arăt ca un om de zapada de alta culoare. In picioare am niște șoșoni, un soi de pavăză a mediului steril pe care-l calc nesimțit cu bocancii grei si plini de zăpada din curte.

Încep să dau din picioare și ma dezlipesc de peretele gresiat alb, îndreptându-mă spre capatul culoarului. Lumea mă privește iar eu nu mă las mai prejos și o privesc si eu. Cu curaj. Încerc să îmi port pieptul cu mândrie, știind că am toate motivele.
Aud orăcăieli, voci repezite, văd niște asistente medicale și parcă imi sună in ureche un “a intrat”. Mă rotesc militărește pe călcâie și ies pe usa de termopan într-un hol întunecat, încercând să ajung la “fericire-la-monedă”, un tonomat care iși astâmpără setea cu un troc. Bagi moneda – iese sucul. Încerc să nu mă gandesc la nimic și totuși mă gândesc la toate. Oare cum va fi? Sunt in stare de ceva? Nu sunt pregătit! De ce nu exista un ghid pe care sa îl citești si să îl întelegi, să te pregatească.. De ce pe toate revistele scrie, Mami, Bebe, da pe nici-una Tati?! Ce, ăștia nu trebuiesc pregatiți?

Dau sa intru inapoi pe ușa din termopan pe care atârnă fonturi grele imprimate pe-un alb rece. Într-un A4 plasticat se inșiră: Accesul Interzis. Zâmbesc obraznic, sfidător și intru de parcă aș fi doctor. Doar sunt aproape imbracat ca unul, nu-i așa?
Iar bat pasul de defilare și număr ferestrele paralele cu ușile camerelor. 6 la 4. 6 + 4 egal 10. 10 împărțit la 2, 5… Oare am luat totul? Ce mai trebuia să iau…Sunt eu oare pregătit? Ce-o să simt, cum o să fie? Dacă nu voi putea fi în stare?… Întrebări fără noimă și răspunsuri puține îmi traversează mintea mai abitir ca fulgii de la viscolul de acum câteva zile.

Forfotă, agitație, sunete proaspete. O asistentă apare mă cauta cu privirea și după ce mă vede mă strigă făcându-mi un gest cu degetul. Veniți, apropiați-vă, s-a născut!

Simt o ciudată emoție, mă cam înmoi iar șoșonii mă poartă parca automat, știind drumul spre un alt culoar, trecând de o altă poartă deasupra careia scrie “Bloc Operator”. Urmez asistenta și, la un moment dat, ea mă duce spre o intersecție ce îmi va schimba viața și pe mine mă va transforma în alt om. Un cărucior peste care un glob de sticlă acoperă un nou-născut îmi trece prin față. Cea care îl împinge se oprește și mă felicită: fetița dumneavoastră! Parcă la o înțelegere mondială, micul om de 4 kilograme, tapat cu talc, deschide ochii, se uită la mine, iar eu.. eu sunt gata! Mă uit la ea, ea la mine, cele 5 secunde durează un an, eu nu zic nimic, iar Deea, pentru a salva aparențele, trage un țipăt aducând un final rapid unei ipostaze în care tati arata mai alb ca varul. Îmi dau seama că prima vizită e gata și cu o viteză uluitoare scot telefonul din buzunar, click, poza salvată. In acest timp asistenta îmi sugereză ieșirea din bloc. Pe mami o vedeți mai târziu!

Ies. Sunt blocat cu telefonul în mâna, privind lung la poză.
Flori!
Trebuie sa iau flori.
Ies brusc din hol, mă dezbrac cu aceeași iuțime și o calc spre curtea spitalului. Mă urc in mașină și pornesc in trombă salutand cu mâna ridicată portarul ce se uita rânjind la mine, parcă înțelegându-mi graba. Admir soarele zilei de 13 februarie ce încălzește mugurii incă nepocniți și simt cum lumea mea e altfel de-aici înainte. Simt că mă topesc, parcă ochii îmi lăcrimează, dar mă mint frumos cum ca ar fi de la frig. Alerg prin orasul gol, spre Piața Coșbuc, descalec calul de tablă și mă uit in jurul meu încercând sa gasesc cele mai potrivite flori pentru “fetele mele”.. Da, suna tare frumos, “fetele mele”. Oare ceea ce simt eu acum e mândrie? Ciudat sentimentul ăsta. Ciudat de frumos!

– Ce sa iți dau baiatu’ lu mama?
– Lalele!
– Câte să iți dau? Să iți fac un buchet frumos?
– 250 + 1! Si iar privesc poza..

La scurt timp după, mă întorc în spitalul din parc, salut portarul, urc scările in grabă și mă îndrept spre etajul 2. Intru pe aceeași poartă pe care scrie ”Accesul Interzis” cu greu, fața fiindu-mi ascunsă după un mănunchi de lalele albe. Șoșonii verzui, halatul din pislă si lalelele albe compun un buchet de primăvară pe cat de simpatic pe atat de curat. Intru in salonul fetelor pregătit să mai dau odată ochii cu minunea.

Ea e in brațele mamei, iar eu mă uit la amândouă gata de implozie. Îmi măsor fiecare pas, stau cu lalelele in mână și nu stiu ce să fac. Să le pun jos și sa risc a face zgomot sau sa rămân așa și să privesc printre bobocii proaspeți?

E vineri, ora 13. O amiază frumoasă de februarie cu liniștea specifică unei ierni ce ține lumea in case. Senin. Tu stai culcată pe o parte, dormind liniștita în pătuțul tău alb. Soarele intră pe fereastră și te lovește fără milă în obrajiori, încălzindu-ți fața. E o liniște caldă, iar eu stau așezat lângă tine de ceva vreme, deja. Mă uit lung încercând ca privirea fixă să nu te trezească. Mă tot uit și realizez că privirea ta de acum 3 zile si 4 ore a declanșat în sufletul si fiinta mea, ceva ce era programat demult, dar ținut ascuns pana la momentul potrivit. E dragoste.

– Te iubesc!

13 februarie 2011:

 

Tati…

Da.

Am o bibiză pentru tine!

Ce bibiză?

Te ‘bec tale-tale!