Cu goeleta L’Esperance, avându-i ca timonieri șefi pe F64Studio și cu o cameră Sony în mână, am purces la cursul de fotografie de stradă. Niște profesori de profesori, unul mai priceput dar mai diferit decât celălalt, mi-au rearanjat ochiul și ne-au ghidat ușor printre milioanele de subiecte de fotografiat.

Stanbulu’, până la închiderea ediției acestui material, tot nu mi-a dat răspunsul întrebării mele, o întrebare purtată cu greu pe străzile sale: să fie o locație demnă de vizitatori îndrăgostiți, mână-n mână prin bazar sau primul pas înspre ceea ce înseamnă Asia? Înclin spre a doua variantă.

Ascultând un soi de ”EuropaFM – Un radio de 13 milioane de turci” la tot pasul, Istanbulul îți poate mînca viața, mai ales dacă ai ușoare urme de agorafobie în tine. E măcel. Ai parte de 2 Bosfori, unul de apă, celălalt de lume. E un cockteil de ținte, un marș individual sau de grup al unui mușuroi de turci prin care se mai adaugă și ceva turiști.

La prima impresie, în afara zonelor ultra turistice (Bazar, Catedrala Sofia, Turnul Galata) aș fi zis că e plin de turiști. Că ‘stanbulul e o Barcelonă mai mică, cu un facelift occidental pe alocuri. Nu e așa. Cred că marele procent este format chiar din turci. Terase, locații, cafenele, stradă, pod, pescuit, etc. Turci la tot pasul.

– De ce nu intrați in Europa?

Îl întreabă cineva din grupul nostru pe un turc. Cu semnele specifice unui imperator acesta răspunde într-o engleză șucară:

– England down! Germany down! Turkye UP!!

La răspunsul ăsta, corelat cu ce se vede cu ochiu liber, ascuns după un RayBam original (sîc!), mi-am zis că noi, rumânii, mai bine intrăm în Uniunea Otomană, decât în cealaltă. Ne-ar fi mai bine. Măcar o parte din țară a mai fost.

If you want to go sus, you can go sus!

Se dau peste cap ca să te bucure, să-ți merite ultima liră lăsată pe masă. Restaurantele din zonele centrale sunt așezate în clădiri de 3, 4 etaje. Frumos e să servești masa la etaj, ca să te mai bată-n sfeclă briza bosforiană, iar alegerea e fantastică. Chiar dacă restaurantul e mai gol, chelneru îți răspunde : if you want to go sus, you can go sus! Iar dacă îți serbezi ziua și ai chef de un tort personalizat, până imbuci kebabul cu de-tăte, ți-l aduc. E clar că vei fi un bun tip-ăr.

Am învățat de la Vlad și Voicu (un ardelean de treabă cu care m-am râs ca la Cluj) că fotografia de stradă e vânătoare de instantanee. Poți s-o faci cu orice aparat. Din lista de SONY-uri pusă la dispoziție de F64, am ales un HDR-GW55VE alb, numa bun pentru leneși, disperați să nu care nimic la plimbările lungi. Filmează HD, pune pozele direct în 16:9, te ajută cu un ready-to-shot ultrascurt și filmează după niște programe anterior alese la fel de scurt. E ușoară și cel mai important: îți face super elegant treaba.

Ce-am reușit? Ai o parte aici, o parte pe facebook. Ia de la Băsescu Tudoran!

 Voicu ne zicea la ieșirea din hotel să ne fixăm un target, o temă. Eu am ales una, dar aș vrea să-mi confirmi dacă mi-a ieșit: Turcul stă și muncește.