Ce bine e pe insula mea! Mică, rotundă, aproape perfectă.

Are tot ce-mi trebuie.

Am o samă de cocotieri, plajă infinit rotundă, calm, soare pe răsărit și un perfect apus; am liniște.

Am un propriu resort, pe 2 etaje, unde intru să mă tăvălesc pe canapeaua din bambus, să-mi beau lavazza matino făcută-n moka-expressoru’ cumpărat din Roma.

E sălbăticie lucie, dar extrem de liniștită. Nu sunt oameni, nu sunt rețele, nu am 3g și nici wifi, dar, culmea, am săpat un soi de cramă sub nisip unde am ceva vinuri. Și spumante. Eh, chiar, e vremea unui prosecco mic, așa, dis-de-dimineață.

Seara urc la etaj, că am dormitorul sus de tot, cățărat într-un un vârf de bananier, de unde pot urmări valurile sub asfințit fără să am nevoie de telecomandă.

Mâine când mă trezesc îmi fac dușul deodată cu surful. Da, o fac și pe asta. Oare când oi fi învățat? Tot atunci când mi-am făcut și crama de sub ‘vilă’?

E bine și liniște.

Doar undeva acolo, la dreapta, parcă aud un soi de sirenă. O fi vreun traseu maritim de care am uitat? Ce urât. Dar acum, nah, nu poate fi perfect. Nici raiu’ nu-i chiar 100% idilic. Îți trebuie și o raportare la urât ca să realizezi frumosul, nu?

Ce tare sună sirena aia.. E tot mai aproape.. A

..plm, e marți!