Nu există individ care să nu fie încărcat de vreo datorie. Fie că la început e una materială, apoi, cu timpul, materialul se transformă în moral, oricine are o datorie.

Am fost invitat să fac parte dintr-un experiment care să mă bold-uiască în ceea ce știu cumva demult, iar pe voi să vă transform în martori. Martorii Lui Datorie.

Intreabă-te acum care e ultima ta datorie, nu de cât anume. Dacă mă întreb sincer mă iau cu mâinile de cap, deși, îmi place să cred că mi le plătesc cu vârf și-ndesat. Dar cele mai grele momente sunt alea în care simți că n-ai ce face și trebuie să iţi amâni plata, iar momentul ăla, dacă dobânda financiară nu crește, creşte cu adevărat sentimentul de vină și cel de neputință. Vorbesc de dobânda morală. Aia care macină și ulterior te afectează într-atât încât te face să lupți puțin cu tine, negând, dar, de cele mai multe ori te face să devii străin de cel care te-ajută. Ocolești, poate, cu capul plecat și te ascunzi.

Cu vorbe nu plătești datoriile. Shakespeare

E normal să ai datorii? E normal să intri-n ele? Care e rata normalității? Trăim într-o țară mega împrumutată, atât ca nație cât și ca individ. De la cumpăratul “pe caiet” până la împrumutatul “pentru țigări”, pare că mai toată lumea trăiește la un moment dat “pe datorie”. Nu suntem toți pe profit, declarat sau ne.

Experimentul meu la asta se referă. Sunt invitat să trăiesc “pe datorie” 7 zile, începând de azi. Iar la final să-mi fac referatul cu privire la ce, cum, cât.

Mi-am trasat câteva idei, așa, ca fază incipientă:

  • în mod normal, dacă știi că nu poți cheltui, nu te poți mișca fiind într-o pasă proastă cu cash-flowul, te ascunzi. Nu bați pe la ușile orașului, nu cauți prieteni, deci, te cam ții închis intre 4 pereți şi aștepți vremurile mai bune. (sperând totuși că furnizorii de elementare, electrică, apă, internet, nu îți sunt deja creditori la un maximum de susţinere a ta). La mine va fi exact invers. Trebuie cumva să ies şi să mă încarc financiar şi moral. Sunt pasibil de cheltuială cu premeditare. X, Y sau Z va trebui să mă ajute, păsuiască, suporte, iar el/ei habar n-au de asta.
  • la momentul la care te afli în fața unui fapt împlinit, cerutul ajutorului celor apropiați parcă e mai simplu, ești mai credibil când spui că “nu ai, nu poți”, iar lucrurile parcă sunt mai ușor de spus. Dar când știi sigur că ieși din grotă pe 0, iar tu trebuie să avansezi prin lume cu buget deja pe minus, ești cam pasibil de culpă. Ești vinovat de cheltuială sigură pe un venit nesigur. Cam ca cei care îți vând povești cu investițiile pe fondul de capital, bursă, etc.
  • îi sun pe cei care mă cunosc, trec cu ei puntea sau încerc și la restul? La început am să trec doar pe străzile arhicunsocute, deși, unii au cam închis că e iarnă.
  • de la ce sume în sus te simți mai bine? cauți un împrumut serios, care să dea greutate sau mergi pe sume mici, aparent insignifiante dar cu același rest moral de plată?
  • “Datoriile te țin în viață”, “fără datorii nu te mai caută nimeni”, “banii sunt făcuți să se-nvârtă” sunt doar câteva vorbe pe care mi le-am reamintit acum. Mai sunt și altele?
  • “nu sunt singurul” îmi spun si trag adânc aer în piept. Faptul că am un microclimat care m-ar putea susține o vreme e un lucru bun. Dar totuși, nimeni nu te ține a-la-long. Trebuie să te ajuți şi tu după, apoi să dai inapoi ceea ce ai primit.

Așadar, să purcedem.

p.s. Trebuie să iau pe cineva de la aeroport. Apoi să-l conduc în oraș, la restaurant. Cred că m-am scos cu masa de prânz 😉