Everest, filmul

Pentru mine, muntele a fost întotdeauna asociat cu schiurile/placa, un platouash servit la înălţimea – maximum – a Hintertuxului. Fiind vorba despre munte, înălțime, zapadă… mi-am luat popcornul și-am plonjat în scaunul premium din GrandCinema-ul Băneasa şi-am acceptat provocarea vizuală de a face cunoştinţă cu un alt tip de abordare a muntelui. Şi nu oricare, ci a Everestului în varianta 3D şi 25 de grade Celsius temperatura ambientală. Povestea lui Baltasar Kormákur este una despre curaj, perseverenţă, renunţare, sacrificiu, în esenţă cam despre tot ceea ce uităm în mod uzual că este cu adevărat important în viaţă. Filmul redă momentul de graţie al anului 1996, an în care atingerea celui mai înalt vârf de munte din lume a devenit accesibilă, contra unor sume destul de impresionante de bani, chiar şi pentru alpiniştii mai puţin experimentaţi. Kormákur urmăreşte aventurile extreme ale lui Rob Hall (Jason Clarke), un alpinist neo-zeelandez, căruia i s-a alăturat un grup de opt clienţi, în încercarea de a cuceri Everestul, pe 10 mai 1996.

Filmul reuşeşte destul de natural, fără inserţii patetice, să croşeteze în mintea privitorului imaginile absolut impunătoare ale muntelui, cu trăirile personajelor şi cu riscurile la care s-au suspus; de la exerciţii de aclimatizare monitorizare medicală pănă la pierderea vieţii. La început anumite detalii păreau redundante dar, pe măsură ce povestea avansează şi punga de popcorn se goleşte, totul capătă sens.

Deşi îţi pare că dacă ai un tub de oxigen, un echipament performant, contravaloarea unui Seria 5, 2-3 şerpaşi şi condiţie fizică, ai cam putea înfige steagul în The Vârf, treaba nu-i aşa simplă, iar povestea te cam pune faţă în faţă cu doamna cu coasa. So… dacă nu urci muntele cu smerenie (vorba lui A. Găvan), natura are întotdeauna ultimul cuvânt.

Nu am prea avut iniţial imaginea înălţimii la care zboară Beoing-urile, căci, de obicei, atunci când ating altitudinea aceea, dau next la vise, aşa că filmul m-a adus progresiv la 8,848 m deasupra nivelului mării. Am trecut alături de personaje prin frig, aer rarefiat, nevoie de oxigen, greutatea echipamentului, sentiment de neputinţă, fair-play, sportivitate, ambiţie, şi m-am alăturat obsesiei lor de a ajunge acolo, pe acel pisc. Nu vreau să detaliez povestea, căci… e un must see pentru fiecare.

Ce aş spune în plus este Alex Găvan. A fost la film alături de noi, oamenii de rând, cei care preferam avionul și nu pioletul, spaul de pe munte şi nu cortul. Povestea lui Kormakur a rămas în umbra poveştilor lui Alex. El a fost acolo. A ramas singur peste noapte la peste 7000 m altitudine cu un singur tub de oxigen. Pentru necunoscătorii ca mine, aceea este numită death zone (zona în care un om normal începe să clacheze după numai câteva minute). Ne-a adus cu picioarele pe pământ, şi ne-a dat suprema lecţie despre ce înseamnă să te supui, să te descoperi şi, mai ales, ce înseamnă să înveţi să te ridici la înalţimea provocării şi nu să aduci provocarea la nivelul potenţialului tău.