cu tot cu părinți.

Serbare de final de an. Clasa pregătitoare. Fustițe, coronițe din flori, poezii și cântecele.
Deea, cu doar câteva zile înainte ne zice că are nevoie de o vioară.

Pentru ce?

Pentru serbare.

Normal, zic, vreo scenetă, ceva, etc;

Vine serbarea. Trec poeziile, numerotarea în germana, cititul și scrisul după dictare etc.  Directoarea școlii, un personaj, această califragilistiexplicalidotion-deutch, vorbește despre faptul că acești copii sunt speciali și că ea sprijină și încurajează activitățile extracurriculare.

Avem o fetiță care studiază vioara… La școala de muzică.

– Nu, acasă (se aude dintre copii.)

– Acasă, și mai bine..

Moment în care o văd pe Deea care ia vioara, arcușul…

The fuck?!?!

Eu intru-n pământ. Jur că roșesc. Ard urechile de zici că-s expressorul de dimineață care fluieră a gata-cafeaua. Când o fi învățat, că i-am dat-o pe mână acum 36 de ore?!? Motzart reîncarnat? Oh, jizăs…

Pune arcușu. Un sunet scurt, ascuțit, hitchcock-theme song.

Nu vrea astăzi vioara să cânte? zice directoarea.

– Ba daaa… Încă odată. iiiii..iii-ii..

– Copii, haideți să o încurajăm.

În sală liniște, copiii batând din palme: hai Andreea, hai Andreea!!

Eu.. Eu ce săă.. Eu mort, ba de râs, ba de te miri ce alte milioane de stări. Mă uit la mami care stă vis-a-vis de mine, așezată conform planului clasei, în spatele copilului. Nu e roșie, e grena. E ditai ridichea cu tente violacee.. 🙂

Andreea noastră mai bagă un scârțâit în mijlocu’ sălii. Se oprește și zice.

Atât, mulțumesc!

Face o plecăciune și această Andre Rieu de clasa pregătitoare își face ieșirea mândră. A scârțâit-o, da’ cu public.

later, that day.

– Deea, ce a fost în capul tău? De când știi tu să cânți la vioară și de ce să îți asumi ceva ce nu știi face? De ce să creezi o falsă impresie?

– Da’ care-i problema? A fost momentul meu. Sunt copil.