Mi-am propus de la GoodWine-ul trecut să calc pragul Drăgășanilor. N-am făcut-o mai iute din motive de lene, bineînțeleasă.

Zilele trecute m-am combinat ”n-luate-câte-k” cu @vinulro la un trip de-o zi în tărâmul crâmpoșenesc. După o cafea la Reds, mare cafenea pur sânge Dorobanți, ne-am apucat de urcat pe dealuri.

Vie după vie, casă după casă, ogradă după ogradă. Fiecare după posibilitățile sale se înșiră întocmai ca magazinele pe un bulevard circulat. E drept că pe bulevardul Drăgășanilor, accesul nu e tocmai lesne și nu te plimbi tocmai ca printr-un mall.

Frumos e drumul alene și încercarea ghicitului ampelografic.

Spre Avincis ai doua variante: ori ai mai fost, deci știi, ori ești atent tare la semne. Cezar știa drumul, iar eu am apucat să mă minunez ca-n țări străine. Vali mă instruia, eu dădeam din cap semn că am înțeles, rămânând la același grad de surprindere.

Domeniul vilei Dobrușa e considerabil. Ajungi la o poartă mare, fără căsuța portarului. Găsești, în schimb, o cutiuța mică, buton, cameră și intuiești rapid că accesul e ca-n filme: suni, omu te vede, te prezinți și dacă meriți, te recomandă familia și talentul, intri. Dacă nu, joc de glezne. La vale.

Noroc cu fățălăul meu rotund, de bilă, plus codul de acces: bună ziua, X și vinul.ro. Și poarta se deschise..

Odată intrat în curte, începe show-ul. Undeva în spate tronează conacul familiei Râmniceanu, un ”building” neoromânesc inspirat din brâncovenescul arhitectural, achiziționat de străbunicul doamnei.  E retras dar subliniat de via ce-l înconjoară, alb, strălucitor, întocmai ca un Sauvignon Blanc. Până la bijuteria coroanei însă, ești trezit la viață de crama construită sub forma unei nave, după accepțiunea arhitectului Alexandru Beldiman.

Arată la fel: colosal. E desprins din alt tărâm, cu o atenție fantastică pentru detalii. Nu te lasă în pace deloc, oferindu-ți șanse după șanse să te minunezi ca la porți străine, iar lumina unei zile senine nu face altceva decât să confirme faptul că frumosul e simplu, dar la fel complicat.

Îmbrăcat în piatră, peste cramă tronează câteva apartamente dedicate apropiaților familiei Stoica, una dintre ele fiind veșnic ocupată de oenologul Ghislain Moritz şi soția, Angela Prado. Sunt doi expați simpatici, vorbitori de-o română absolut încântătoare.

Vorba zice că afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul. Cam așa stă treaba și la Avincis. Core-ul navei stă bine ascuns, ochiul îndrăznind să fure imagini prin geamurile clădirii, ajutându-te să realizezi că detaliul nu e doar la exterior, ci și înăuntru. Laser, frate!

Despre vinurile familiei, însă, peste vreo două săptămâni.

O săptămână bună vă doresc!