Când ne-am zis prima dată artiști, ne-am zis-o undeva într-o cameră ascunsă, ceva prin spatele unei scene prăfuite de Casă de Cultură. Ne-am zis-o parcă așa, cu jenă. Priveam tăblița care afișa ‘intrarea artiștilor’ și nu ne venea să credem că, nah, fiind acolo, suntem și noi artiști. Ce dacă pe sub pragu’ ăla treceau actori în vârstă, cantautori pe care îi recunoșteam de pe vinilurile de acasă. Erau artiștii cu care am crescut, la tv sau pick-up iar acum, împărțind scena cu ei, eram și noi, artiști, nu? Nu chiar. Nu m-am socotit niciodată 100% deși aș putea susține asta, iar anii din spate ar putea s-o confirme.

Astăzi, artist e oricine. Nu tre’ să absolve mare lucru, vreo mare școală populară de artă. Nu trebuie să cânte, să danseze sau să aibă vreo valență câtuși de puțin artistică. Trebuie doar să existe, eventual să arate bine și să-și poarte cu infatuare numele de ”artist”.

Iar uneori, dacă mămica te-a făcut pocită, dar bisturiul te-a reparat, te cocoți pe platforme de 18 cm, afișezi carnea dorsală și ești și-mai-artist. Pardon, artistă.

Faceti poză cu maimuța nu doar pe litoral, ci și-n cluburi.